Ma gandeam sa vorbesc putin despre… compromisuri. Mai exact, compromisurile pe care le faci intr-o relatie.
Stiu ca majoritatea dintre noi, cel putin atunci cand sunt singuri, sustin sus si tare ca ei nu vor compromisuri, nu vor accepta, etc etc… Si totusi, la un moment dat ajungi sa le faci, pentru ca iti dai seama ca de obicei nu se refera la lucrurile cele mai importante…. sau asa pare atunci cand le faci 
.
Dar cum stii cand e cazul sa faci un compromis… si mai ales, care e limita pana la care poti sa mergi?
De exemplu… cum impaci dorinta celuilalt de a-si pastra o doza de libertate cu dorinta ta de a-l avea cat mai des langa tine? Si invers e valabil 
. Care e solutia optima pentru ca amandoi partenerii sa fie ok, sa nu se nasca frustrari de nici o parte?
Sau alt caz. Sa pornim putin mai metaforic…
De cand te stii, visezi la privighetoarea din copac… E mica, gingasa, iti incanta privirea si are o voce superba. Ani de zile cauti privighetoarea, incerci sa o inlocuiesti cu tot felul de stancute, ciocanitori, etc, in ideea ca poate, odata si-odata, se va transforma in privighetoare. Si, intr-o zi, dupa multi ani de cautari, gasesti o porumbita. E mica, gingasa, iti incanta privirea… insa nu canta. Nu pentru ca nu si-ar dori, ci pentru ca nu poate. Inima iti spune ca si porumbita te-ar putea face fericit, insa tu inca visezi la privighetoare. Intrebarea care se pune este: pana cand vei cauta privighetoarea? Sau vei accepta faptul ca porumbita nu poate canta si continui sa te bucuri de prezenta ei ce te umple de incantare?
–
In ambele cazuri, o solutie trebuie gasita in timp util… ca nu stii niciodata de unde sare… alt iepure…
Sunt doua variante:
1. Cauti privighetoarea, si…: sau “victory” (caz super fericit si inca si mai super rar) sau “time-out” (cazul cel mai nefericit – no bird of any kind)
2. Te multumesti cu porumbita, si…: sau ramai cu ea, timpul demonstrandu-ti ca nu s-ar fi ivit ceva mai bun (asta daca, oricum, esti atent si la alte “triluri”) sau dai un “fly away” porumbitei, fara sa privesti vreodata in urma sau spre “datul cu capul de geam” al porumbitei… care s-a obisnuit acolo… si acolo (crede ea) ca este viata ei.
Succes tuturor, in orice varianta!!!
cred ca cel care se incranceneaza la cautarea de idealuri e putin bolnav sufleteste
si risca sa devina morocanos si blazat.
idealizarea unei fiinte, care nu exista pentru ca toti avem defecte, acea privighetoare la care viseaza, daca o va intalni si va schimba porumbita cu ea, se va lovi la un moment dat de defectele inevitabile si va fi si mai dezamagit decat daca s-ar bucura de porumbita care nu canta ca o privighetoare dar gangureste asa frumos si dragastos langa el.
hehehe… un prieten drag de-al meu avea o vorba legat de idealurile astea… cica e mai bine ca idealul sa il tii departe si sa nu il atingi niciodata, fiindca in felul asta nu te va dezamagi niciodata
Sunt, din pacate, unele cazuri in care, oricat ti-ai dori, nu poti sa gasesti privighetoarea si sa mai fie si dispusa sa-ti cante tie.
Sa te bucuri de o porumbita nu e greu, dar nici nu poate dura la nesfarsit. Imagineaza-ti ca ai nevoie de apa rece iar tot ce poti primi este Fanta rasuflata si calda.
ei, sa nu mergem chiar in extreme. ce vroiam eu sa zic este ca din toate cerintele, lipseste… una. si atat. destul de importanta, dar doar una.
Care? Trilul?
da. ok, poate n-a fost cea mai inspirata metafora, tinand cont ca privighetoarea e caracterizata in primul rand prin cant…