Cum m-am reindragostit de Timisoara (I)

Poate niciodata pana sambata trecuta n-am constientizat cat de putine lucruri stiu despre orasul in care m-am nascut.  M-am obisnuit atat de mult cu el, incat uneori pur si simplu nu mai am ochi sa ii descopar frumusetea. Tin minte ca acum cativa ani, mergand pe o straduta spre Unirii, am ridicat ochii din pura intamplare si am ramas “Wow… eu de ce n-am observat cladirea asta pana acum?” Si n-a trecut foarte mult timp de cand, admirand centrul Vienei, ma gandeam cu tristete ca “noi avem cladiri asa frumoase doar in Centru si in Unirii, in rest doar blocuri”. Nimic mai gresit! Daca stau sa ma gandesc, oare cati dintre noi ridica ochii sa priveasca partea de sus a cladirilor pe langa care trec?

A fost prima mea excursie cu ghid si ma bucur ca a fost prin Timisoara.  Dan, ghidul nostru, a fost absolut incredibil. Procentual vorbind, cred ca 90% din tot ce ne-a spus au fost noutati pentru mine. Iar uimirea si incantarea mi-au fost cu atat mai mari, cu cat nici macar o bucatica din traseu nu imi era necunoscuta, dar fiecare cladire, fiecare colt de strada le priveam cu alti ochi, de parca datorita povestii lui, atunci le-as fi vazut prima data. Cladiri care stiam ca sunt acolo, doar ca nu le observasem niciodata cu adevarat.

Intrebare: cum stii daca familia ta s-a mutat in Timisoara dupa primul razboi mondial? Raspuns: nu vorbesti de mic si germana si maghiara. Ce legatura are? Pai are… dupa cum am aflat. Nu doar ca la inceputul secolului trecut, limba oficiala in oras era germana, insa romanii erau ceva mai putin de o treime, oarecum egali la numar cu nemtii  sau maghiarii. Mai erau sarbi, evrei, etc… un adevarat turn al lui Babel! Asa ca orice timisorean care se respecta se putea descurca binisor in cele 3 limbi ale etniilor majoritare.

-va urma-