Nu stiu cine si unde l-a filmat, eu l-am primit azi la lucru si pur si simplu e prea bun sa-l tin doar pentru mine!!

Parca il vad pe Sir Pucinski in actiune… doar ca n-are coada asa lunga .

Amintirile mele sunt prea putine, tinand cont ca eram in clasa I la Revolutie. Tot ce imi aduc aminte sunt cozile alea uriase. La coltul blocului meu era pe vremea aia o alimentara (cam goala, ce-i drept). In peretele lateral avea un geam, cam de 0.5/0.5m. Cand se primea carne, zahar sau ulei, pe acolo se vindea. Si se asezau batranii la “gaurica” aia de dimineata de pe la 4. Fiind o alimentara de cartier, cand aparea vreo masina cu alimente, se ducea vestea mai ceva ca pe Twitter azi. In maxim jumatate de ora se strangeau vreo 200 de oameni la coada, cu lista si de la vecini sau rude. Si noi eram aia norocosi… La tara la bunica-mea aveam un vecin din Slatina. El imi povestea ca, in copilarie, de cele mai multe ori mancau paine cu slanina, ca altceva nu gaseau.

Zic ca noi astia din Timisoara eram norocosi, ca aveam Comtim-ul aici si mai lucra acolo un prieten, o ruda, ceva… Si nici sarbii nu erau chiar departe. Si acum cand vad Cipi Ripi pe la buticuri ma apuca o pofta nebuna! Pe vremea aia, era cea mai buna ciocolata din lume!  (e drept ca alta nici nu-mi aduc aminte!).

Bunica-mea de aici imi povestea ca la un moment dat au fost nevoiti sa stea 2 familii in acelasi apartament cu 2 camere, pentru ca nu aveai voie sa te muti intr-un apartament mai mare decat daca primeai repartitie.

Cealalta bunica, cea de la tara, a muncit toata viata la CAP. De dimineata pana seara. Pentru partid. Pentru ea si familie nu prea mai avea timp. Elevii de la sate aveau placerea de a face primavara practica la prasit si toamna la cules porumbul… CAP-ului, evident. Nu pe al lor. Si alte activitati de-astea distractive.

Nu stiu cum e acum la gradinitele de stat, dar pe vremea mea mancarea lasa mult de dorit. “Ciuspais-ul” de dovleac imi intoarce si acum stomacul pe dos, doar pentru ca atunci nu ma lasa nimeni sa ma ridic de la masa pana nu mancam oribilitatea aia (si de obicei o terminam printre lacrimi si sughituri). Nu mai zic nimic de “blandetea” cu care ne altoiau uneori tovarasele educatoare…

De curand am mai auzit o poveste despre cat de rar se gasea berea in anumite perioade si cat de mult aveai de umblat cand ti se facea pofta de ea. Asta se potriveste destul de mult cu povestile alor mei, care imi ziceau ca unori se apucau de prin vara sa stranga bautura pentru Revelion (o pastrau in lada de sub canapea).

Servici era pentru toata lumea, dar mai era si o mica mica chichita numita “repartizarea in functie de rezultate”. Sau de ce rol avea tata in partid.

Bineinteles, am lasat ce era mai bun pentru sfarsit. Partea aia in care nu stiai daca prietenul cu care ai baut azinoapte nu da acum un raport despre tine in birourile Securitatii. Si, mai ales, partea aia in care daca te-ai fi dus in centru sa strigi “Jos Ceausescu”, erai saltat discret de niste baieti, bumbacit bine si nu prea mai stia nimeni de tine o vreme…

Dar ce frumos era de 23 august!

Unul din principalele atuuri ale lui Sherlock, in carte cel putin, era capacitatea sa de a se deghiza extraordinar de bine. In film nu e chiar atat de evident, ca la cat de neras era Robert Downey Jr, deghizarea lui era mai degraba de “drag queen” decat de femeie…

Terminand cu cele de mai sus, am revenit la sezonul 3 din House MD si in mijlocul unui episod, mi-am dat seama ca:

- House sta la numarul 221B (si sunt episoade in care numarul de pe usa e aratat timp de cateva secunde)

- se crede (si chiar este) mai destept si mai bun in domeniul lui decat restul

- deduce tot felul de chestii despre pacientii sai, uneori uimitoare

- nu are prieteni, decat pe Wilson , care il ajuta neconditionat, chiar daca House de multe ori se poarta ca un magar cu el si il insulta, multumindu-se cu extrem de rarele momente in care House pare sa il aprecieze.

Din pacate, acum cateva zile a venit momentul fatidic in care mi s-au rupt ochelarii. Fara ei, uitatul la filme e oarecum neplacut pentru mine (adica nu vad extraordinar decat daca stau cu nasul in monitor si nu e deloc fain asa). Ca atare, am lasat filmele deoparte si m-am intors la citit, mai ales ca acum vreo 2 luni am reusit in sfarsit sa-mi cumpar Numele Trandafirului, o carte pe care imi doream sa o citesc de cand am vazut filmul (si care are ilustratii in care personajul principal seama in mod suspect cu Sean Connery). Asa ca deschid cartea si ce-mi vad ochii?

- personajul principal (nu povestitorul) este un anume Guglielmo (sau William , in editiile in limba engleza) din Baskerville. Am cautat, locul ala nu exista de fapt…

- inca din primul capitol, personajul principal ghiceste unde se afla un cal pe care nu l-a vazut niciodata si ii deduce si numele, doar dupa urmele vazute la o intersectie

- acesta este secondat de povestitor, un novice intr-ale calugariei si detectiviei (daca pot sa spun asa) al carui rol principal pare a fi sa ii dea prilej personajului principal sa isi expuna ipotezele si care isi va publica mai tarziu amintirile si notitele

- Guglielmo este descris ca fiind inalt si slab, cu privire patrunzatoare si barbie ce lasa sa se ghiceasca o vointa puternica si extrem de inteligent

- tot el isi uimeste protejatul prin perioadele de energie nesecata, urmate de momente de inertie in care sta inchis in chilia sa, nemiscat, cu privirea goala si absenta, parand a fi sub influenta unor plante “ce pot sa dea naluciri”.

Oare unde o sa-l descopar data viitoare?

Intind a 2-a bancnota, zic un “Multumesc, la revedere!” si deschid usa sa ies. Nici n-am apucat sa scot un picior, ca taximetristul ma striga:

- Stati asa, domnisoara, ca mai sunt 4 lei. Mi-ati dat 5!

Ma uit la el confuza.  Cum adica? Stiu sigur ca prima era de 10, ca doar m-am uitat la ea! Si a doua era de 1 leu, ca nici nu aveam altceva in portofel. Ii raspund:

- Sunteti sigur? Eu stiu ca v-am dat 1 leu. Cautati bancnota aia indoita si verficati.

Omul scoate bancnota indoita si mi-o arata: era intr-adevar de 5 lei. Iau restul, ii multumesc inca o data si cobor. Tot confuza. In urma mea aud:

- Nu va mirati, domnisoara. Daca erau banii munciti, era alta treaba. Dar asa, nu sunt banii mei si gata!

—-

La usa apartamentului mi-am adus aminte ca am primit 5 lei rest la pranz…

Si ce metoda mai buna sa incepi un an decat experimentand ceva nou?

Asta vara am primit de la Trender cateva perechi de lentile de contact Dailies Aqua Comfort Plus, sa vad cum sunt. Din pacate, desi mi-as fi dorit foarte mult sa le incerc, n-a fost posibil. Fiind o perioada in care bautura zeilor crestea pe toate parloagele din jurul orasului, ochii mei au refuzat cu incapatanare sa accepte chestii straine atat de aproape de ei. Dupa 5 lentile scapate in chiuveta, am renuntat si celelalte 5 au fost puse la pastrare… pe termen nedeterminat. Din pacate, ocazia a venit cand ma asteptam mai putin. Zic “din pacate”, pentru ca mi s-au rupt ochelarii. Azidimineata. Si desi vad rezonabil si fara ei, nu ma incanta ideea de a iesi pe strada in ochiul liber. Asa ca le-am luat cu mine la lucru si, dupa cateva incercari tensionate, o colega a reusit sa mi le bage in ochi.

Recunosc ca la inceput am avut un mic soc… Wow! Vad eu asa clar fara ochelari? Nici nu mai stiu acum cati ani vedeam asa bine fara ochelari! Asa ca le-am purtat cam toata ziua si am tras cateva concluzii.

- ochelarii sunt mult mai usor de manuit, dar sunt si mai fragili. Daca pusul lentilelor a fost cum a fost, scosul a fost un chin! Dupa nenumarate incercari, abia am reusit sa scot o lentila si abia dupa multe altele am reusit sa o scot si pe cealalta. La sfarsit aratam de parca as fi plans o ora!  E drept ca asta se rezolva cu timpul. Cel putin asa zice lumea . Desi, daca ochii iti sunt sensibili, e posibil sa nu reusesti niciodata sa le introduci corect.

- incontestabil, arati cu totul altfel fara ochelari decat cu. Mai ales daca ai niste borcanele la ochi.

- cu lentilele pot sa sar coarda, sa alerg, sa dansez, etc. Am sarit coarda cu ele, pe jumatate pentru ca eram curioasa daca o sa stea, pe jumatate pentru ca nu le-am putut scoate…

- lentilele ma gadila si dupa cateva ore deja imi doream sa le scot. Cu ochelarii nu se intampla asta niciodata, evident.

- tot dupa cateva ore cu lentilele, aveam impresia ca am ochii usor deshidratati.

- lentilele sunt mai scumpe. Am intrebat de curiozitate la optica unde mi-am dus ochelarii la reparat. Lentilele de zi cu zi (de unica folosinta, sa zicem asa), costa aproximativ 120 de lei pentru o luna. Lentilele ce pot fi purtate mai mult timp costa tot cam atat si te tin 3 luni.  Aici ma gandesc ca o pereche decenta de ochelari costa aprox 500 de lei si pot tine si 3-4 ani (sau mai mult).

- o chestie inedita, de care aproape uitasem: am tocat si ceapa cand eram cu lentilele si nu m-au usturat ochii.

Nu stiu daca voi mai purta lentile in viitorul apropiat. A fost interesant sa vad lumea fara ochelari si stiu ca daca insist si incerc iar si iar,probabil pana la urma nici manevratul lentilelor n-o sa mi se mai para asa greu, dar la cat de iritati sunt ochii mei dupa luptele din seara asta, nu-mi vine sa ii chinui prea curand. Poate la ocazii…

Tata n-ar fi uitat. Nici eu n-am uitat ca si el a fost acolo…

Ei n-au plecat! Ei (n-)au murit!

Ei bine, anul asta o sa le schimb soarta. Toate hainele pe care nu le-am purtat in ultimele 6 luni (ca sa le prind si pe alea de vara), vor merge spre campania Fapte Bune Impreuna, organizata de Cristina si fetele de la Persoana 1, cu sprijinul tuturor celor pe care ii vedeti in afis. Ele aduna in perioada asta hainute, rechizite, jucarii si carti, toate urmand a ajunge la casele de copii din Timisoara, Resita, Arad si Lugoj.

Asa ca daca aveti haine pe care nu le mai purtati, jucarii cu care nu va mai jucati sau carti pe care le-ati citit deja si ati dori sa le faceti cadou, dati-i un semn Cristinei pana vinerea viitoare (16 decembrie), fie la numărul de telefon 0742.115.489 sau pe e-mail, la cristina@prbeta.ro, iar ea va avea grija ca ele sa ajunga unde trebuie. Daca vreti sa faceti o donatie in bani pentru acesti copii, o puteti face in contul Persoana 1, RO11INGB0000999902684121 deschis în numele ASOCIAȚIA PERSOANA 1. Toți banii strânși vor fi folosiți pentru a cumpăra alimente și rechizite pentru copii.

Apropos, copiii din casele de copii nu sunt doar prescolari, ci si elevi de scoala primara, gimnaziu sau liceu. Asa ca daca te gandeai ca hainele tale nu le vor fi de folos, mai gandeste-te o data .

Trebuie sa recunosc ca am un noroc teribil cand vine vorba de meciurile pe care le vad live: de fiecare data cand am fost pe stadion, a castigat echipa cu care am tinut.

Desi nu stiam prea multe despre regulile din rugby cand am plecat spre Alba Iulia, multumita lui Marius, unul dintre suporterii pe care i-am luat cu mine la finala, am aflat suficiente lucruri pe drum ca sa pot urmari cat de cat in cunostiinta de cauza meciul.  Spre norocul nostru, am si avut un loc privilegiat in timpul meciului (am nimerit fix deasupra tunelului de intrare pe teren, in spatele bancilor tehnice, adica pe la mijlocul stadionului) si am vazut TOT. Chiar langa noi era galeria timisoreana, care, desi nu depasea doua trei sute de oameni, dupa estimarea mea, era atat de inimoasa si de infocata incat ii acoperea pe toti ceilalti! Spre bucuria mea am aflat ca si o parte din galeria lui Poli i-a insotit pe baieti la finala.

Ai nostrii sunt cei in albastru . (a se observa bannerele de pe gard ).

Am ajuns la concluzia ca pe langa ce se intampla pe teren la rugby, fotbalul e asa… o plimbare de domnisoare .

E un sentiment deosebit atunci cand, dupa o goana nebuna, mingea atinge gazonul dincolo de ultima linie si se ridica steagul verde! Si linistea ce se lasa in acele cateva secunde cat jucatorul se pregateste se execute lovitura de transformare! Iar apoi, explozia de urale din sute de piepturi! Oricat de calm ai fi, tot nu te poti abtine sa nu sari si tu odata cu ei si sa nu te bucuri din toata inima! Iar cand in final scorul de pe tabela e de 32 la 10, deja te simti in extaz!

Imi pare doar rau ca am fost atat de obosita la intoarcere (nu ma impac prea bine cu autocarele) incat n-am mai avut vlaga sa merg sa ii intampin pe baieti in Piata Unirii.

Asta a fost finala Cupei Romaniei la Rugby Rosia Montana Gold Corporation. Bravo baieti! A fost un meci superb!

Asadar, sambata dimineata voi pleca spre Alba Iulia si voi scanda pe stadionul Cetate, de la ora 13, alaturi de Pralea si JMarius.

Mi-ar fi placut ca una din fete (Octavia sau Oana) sa poata veni la meci, dar din pacate mi-au soptit niste vrabiute ca nu pot veni niciuna. Ceva cu niste vizite la socri .

Un motiv in plus pentru care mi-ar fi placut sa am fete cu mine e ca sa putem flutura impreuna sloganul castigator: “Aici sunt molurile care ne plac!” (recunoasteti sa suna absolut demential venind de la niste fete!).

Va reamintesc ca intrarea la meci este libera si ca toti spectatorii vor participa la o tombola cu multe multe premii.

Daca nu puteti veni la Alba Iulia, inca puteti sa-i sustineti pe baietii nostri pe Facebook!!

Hai baietii!!! Hai baietii!!

V-a trecut prin cap ca daca as fi anuntata ca la ora X ajunge curierul, poate as fi acasa mai des? Mai ales in cazul pachetelor pe care habar nu am ca trebuie sa le primesc si nici de la cine?

Cu ce ma ajuta ca un colet sau un plic poate ajunge din Bucuresti in Timisoara a doua zi, daca destinatarul nu il primeste a doua zi?  E chiar asa important sa economisiti un amarat de minut de telefonie ce putea fi consumat pentru a stabili un moment propice predarii coletului?

Chiar nu inteleg. Nici macar atunci cand scriu cu litere mari de-o schioapa ca vreau sa fiu sunata inainte de ajunga curierul, cu specificarea clara a motivului, telefonul nu suna. DE CE???