Feeds:
Articole
Comentarii

Ziceam zilele trecute cum m-a lovit paranoia de cand bebita si-a anuntat venirea pe lume. Si daca acum ma simt exagerat de protectoare fata de ea, nici nu vreau sa ma gandesc cum va fi dupa ce se naste!

O chestie care imi sare in ochi in ultimele luni (am mai observat asta si inainte, dar acum parca ma zgarie pe creier cand vad asa ceva) e atunci cand parintii trec strada aiurea cu copii in brate sau de mana. Bai, deci pe astia i-as pocni fara sa ma gandesc de 2 ori!!

Stateam azi la semafor la Bastion, mai erau 20 de secunde rosu la pietoni si pe prima banda coloana de masini statea pe loc. Pe celelalte 2 benzi in secunda aia nu trecea nimeni. Asa ca un destept cu un pustiulica de maxim 4-5 ani de mana s-a gandit ca ar fi momentul cel mai bun sa traverseze, ca doar alea 20 de secunde sunt un capat de lume! Bineinteles ca pana au ajuns ei pe banda a doua, au inceput sa vina masini si acolo, dar asta nici macar nu l-a facut sa se grabeasca. Noroc ca masinile nu aveau viteza si au incetinit suficient cat sa nu ii loveasca! Ca daca l-ar fi lovit careva pe nemernic, zau ca nu mi-ar fi tresarit nici un muschi. Dar mititelul ce vina ar fi avut daca se intampla ceva? Si mai e o chestie… copiii invata cel mai bine din exemplul parintilor. Peste 2-3 ani, cand copilutul asta o sa treaca in fuga strada pe unde ii vine, pentru ca asa a vazut el la tata, si va nimeri sub roti, parintii o sa isi smulga parul din cap, dar se vor gandi ei oare ca ei sunt adevaratii vinovati?

Daca tot s-a modificat legislatia rutiera pentru a asigura protectia copiilor in masina, eu as adauga si o amenda speciala pentru parintii care trec cu copii prin loc nepermis. Una care sa usture!

 

Ganduri de viitoare mamica

Inca de cand mititica era doar o aglomerare de celule in burtica, am observat ca incep sa ma preocupe niste lucruri carora nu le dadeam nici o atentie inainte.

Cred ca primul lucru care mi-a atras atentia a fost cum orice om/lucru din jurul meu s-a transformat intr-o potentiala amenintare la adresa ei: tanarul cu bicicleta, care, desi merge frumos pe pista de biciclete, in mintea mea ar putea devia intr-o clipa tocmai cand trece prin dreptul meu, lovindu-ma; soferul de expres, care in orice moment ar putea pune o frana brusca, menita sa ma faca sa ma lovesc sau pitzi/cocalarul de la volan care ar putea oricand sa taie fata expresului, cauzand mentionata frana brusca; betivul imprevizibil din tramvai; scara mai mult sau mai putin alunecoasa pe care ar putea oricand sa-mi alunece piciorul, cu consecinte potential fatale; pastilele, cremele antiinflamatoare, mierea, ceaiurile, propolisul etc; toate, toate au devenit un potential pericol.

Asa ca ma intreb si eu, ca tot omul: oare exista dintotdeauna un sambure de paranoia latenta in mine sau toate mamicile trec prin momente de-astea cand li se activeaza „instictul matern” ?

 

Daca sunteti ca mine si va dau lacrimile de emotie cand simtiti un fir de ambrozie prin preajma… am vesti pentru voi.

Dupa cum probabil ati remarcat cu totii, „a curata parloaga de buruieni” e un concept SF pentru romani (inclusiv pentru primarii – ca in declaratii toti suntem viteji, dar cand e randul faptelor… ). Asa ca minunata buruiana s-a extins in voie, iar mai nou a ajuns in culturile de floarea soarelui (si in alte locuri inflorite). Si cine isi face veacul in culturile de floarea soarelui? Exact… albinele! Iar albinele, spre deosebire de noi, chiar nu discrimineaza, ele culeg polen de peste tot, sunt chiar indiferente daca e floarea soarelui sau ambrozie. Si uite asa, mierea de floarea soarelui si cea poliflora, in loc sa fie o sursa de sanatate, poate avea efecte nebanuite!

Ah, si o intepatura de albina in perioada asta va fi ca nici o alta de pana acum😉 .

Apropos, stiti care e legatura dintre buruiana maiastra si nectarul zeilor? Se zice ca bautura zeilor aducea cui o bea nemurirea. Iar buruiana pacii e al naibii de rezistenta! Chiar si dupa smulgere, din semintele si bucatelele de radacini ramase in pamant pot creste alte plante chiar si dupa 40 de ani… De vis, nu?

 

ps: chestiile de mai sus nu le-am scos eu din burta, ci mi le-a povestit o respectata doamna alergolog acum 2 zile.

Te-ai lasat de… ?

Fiind eu asa o mica corporatista, se intampla sa am undeva in jur de 5000 de „colegi” doar in Timisoara. Normal ca nu cunosc nici macar 5% dintre ei, dar, dupa suficient timp  petrecut aici, am dezvoltat un fel de al 6-lea simt care imi permite sa estimez cu o precizie destul de mare daca o persoana de pe strada ar putea fi printre ei.

Sa numim aceasta corporatie… Firma.

Cum ziceam, acest al 6-lea simt al meu ma face ca, pe langa recunoscutul potentialilor colegi, sa si aud din multimea de zumzete din jurul meu (din, sa spunem, parcarea de la Mall), exact acele dialoguri ce se refera la Firma.

De fapt aici vroiam sa ajung. Pentru ca mi s-a intamplat nu o data sa aud o chestie de genul „Ti-ai dat demisia? Bravo ma, te-ai lasat de Firma?!”

Te-ai lasat de Firma… Mie una imi suna cam in acelasi mod cu „Wow, te-ai lasat de droguri?” sau „Bravo mai, te-ai lasat de baut/tigari/pornache online/etc.”

Deci Firma a devenit un viciu nenorocit de care trebuie sa fugi cat mai poti!

Sunt curioasa daca exista si grupuri de suport… un fel de Corporatisti anonimi sau ceva de genul.

„Buna, sunt X si sunt corporatist. Sunt aici pentru ca am constientizat ca am o problema. Am nevoie de ajutorul si suportul vostru sa ma pot lasa.”

„Bravo X!!”. Aplauze, etc.

„Buna X, sunt Y. Am deja un an de cand m-am lasat de corporatie. Acum 2 luni am fost in pericol sa cedez si sa ma intorc pentru un salar nesimtit, dar sponsorul meu a fost alaturi de mine si m-a ajutat sa trec peste asta! Si tu poti reusi!”

Bineinteles, vor exista intotdeauna cei slabi, care „cad din caruta”. Stiu si eu cativa, pentru care tentatia a fost prea mare, au cedat si s-au intors.

Ce ma fac??

Sunt o admiratoare a biciclistilor. Ba chiar ma roade putin invidia la adresa lor, ca eu nu cred ca as avea vreodata curajul sa urc pe bicicleta si sa pedalez pana la lucru. Temerarii care infrunta zilnic traficul ca sa traverseze orasul de la un capat la altul merita toata aprecierea noastra, zic eu. Si nu doar pentru ca aleg sa traiasca sanatos sau pentru ca aleg cel mai putin poluant mijloc de transport. Ci si pentru curaj!

De-aia nu inteleg cam ce te-ar impinge pe tine, pe doua roti, cand vezi ca ai rosu, cand vezi ca vine spre tine ceva mult mai mare si pe 4 roti, sa te arunci ca prostul in trafic, pentru ca nu mai ai rabdare un minut sa se faca verde…?  De ce ai face asta? De ceeeee??

–-

Circuland mult cu transportul in comun in ultimii ani, am observat o tendinta, mai ales in randul doamnelor trecuta de o anumita varsta. Scenariul e de obicei in felul urmator: doamna urca la o statie oarecare. Trece cu nonsalanta pe langa cele 2-3 locuri goale si se opreste abia in partea de vagon unde chiar nu mai exista nici un loc, gaseste pe cineva cu cel putin 30 de ani mai tanar langa care se opreste, pe care practic il blocheaza in scaun si incepe sa il priveasca cu un amestec de tristete si repros. Cei slabi de ingeri cedeaza si se ridica, oferind locul doamnei, mutandu-se la randul lor in locurile goale din partea cealalta de vagon. Pe mine una, cand se intampla o chestie de-asta, ma loveste un val de nesimtire ce n-ai vazut. Daca a trecut pe langa atatea scaune goale, din punctul meu de vedere inseamna ca nu vrea sa stea jos. Asa ca eu nu ma ridic. Oare fitze de-astea o sa fac si eu cand o sa ma apropii de pensie?

Nedumeriri politice

Cand intru in subiectul politica, de obicei mi se limba plimba’n gura si mana pe tastatura, asa ca daca o sa ma exprim mai inginereste, sa-mi fie cu iertare🙂 .

Sa luam doua personaje foarte cunoscute de pe o scena politica oarecare. Sa le spunem … „T” si „V”. Pur intamplator, unul este presedinte si altul prim ministru. Nu vreau sa imi expun parerea personala (deloc stralucita)  despre cei doi, doar o nedumerire legata de comportamentul unuia fata de celalalt.

Cei doi nu s-au inteles niciodata. Si cred ca nu pierd nici o ocazie sa se cam ia la misto unul pe celalalt. Dar, in timp ce unul a invatat sa fie nesimtit intr-un mod ceva mai discret, celalalt o face pe fata, intr-un mod chiar badaran uneori.

E posibil ca in cateva luni sa il vedem pe „V” in locul lui „T”. Eu sper sa vedem pe altul, dar nu despre asta e vorba. Daca „V” nu are pic de respect pentru „T”, care e presedinte, macar in momentele oficiale, ce va face cand va ajunge el insusi pe „jiltul” prezidential? Nu cumva, dand cu tifla in presedinte cu orice ocazie, isi submineaza viitoarea functie? Va putea el oare, ajungand in locul lui „T”, dar nefiind cu nimic mai breaz, sa pretinda respect odata ajuns acolo sus?

Asta e nedumerirea mea.

Se facea ca era dimineata. Nu foarte dimineata, undeva in jur de ora noua. Se facea ca in loc sa dau snooze la alarma telefonului, am reusit sa o reprogramez in somn sa sune candva la noapte. Se facea ca m-am trezit brusc pe la opt si jumatate si dupa minute bune de alergatura buimaca prin casa, tocmai ma pregateam sa ies pe usa, cand ma opreste sora-mea:

„Auzi, suna alarma de pe bloc?”

„Nu!” ii raspuns eu hotarat, tragand usa dupa mine. In mintea mea, vacarmul de afara era rezultatul zecilor de claxoane ale masinilor blocate de obicei in trafic la ora aia.

Cand am ajuns la coltul blocului mi-am dat seama ca nu erau totusi claxoane. Chiar erau alarmele montate pe blocurile din cartier. Care au continuat sa urle neperturbate inca vreo 10 minute cel putin, pana am reusit sa gasesc un taxi si sa fug la lucru.

Recunosc ca m-am panicat putin. M-am uitat la cer, parea senin. Cutremur parca nu era si nici tzunami nu prea avea de unde sa vina. In mod ciudat, paream singura care se preocupa de alarma. Nimeni pe strada nu schita nici un gest ca ar observa macar ca suna, sau ca ar fi deranjat de galagie. Nimeni.

M-am panicat si mai tare in timp ce cautam cu disperare un taxi. Oare exista in familia noastra o boala rara si misterioasa care ne facem sa avem halucinatii auditive la unison? Taximetristul pe care l-am gasit in final mi-a sters temerile. Auzea si el alarma. Dupa ce a concluzionat ca „Doamna, razboiul n-a inceput si nici calamitati nu par sa fie”, taximetristul a inchis linistit geamurile si a dat muzica mai tare.

In capatul celalalt de lume, adica la lucru, nu se auzea nimic. Prin intrebari mestesugit plasate altor intarziati, mi-am dat seama ca in alte parti din oras domnea linistea. Suspect!

La ora la care va scriu, tacerea s-a asternut si peste cartierul meu. Eu raman cu nedumerirea: pentru cine sunau alarmele, Mitica?

O fi fost un exercitiu planuit in secret? (nu scria nimic prin ziare despre asa ceva).

Oare la mine in cartier suna alarmele in fiecare zi lucratoare la ora 9, dar eu fiind deja la lucru, nu mi-am dat seama? (asta ar explica si calmul vecinilor…).

Poate nu voi afla niciodata…