Feeds:
Articole
Comentarii

Exista cateva momente in viata in care trebuie sa fii pregatit sufleteste sa te simti mic si neinsemnat. Momente in care trebuie sa te impaci cu ideea ca vei pierde muult timp si iti vei toca nervii ca sa rezolvi o chestie aparent simpla.

Un astfel de moment e cel in care trebuie sa schimbi titularul contractelor de gaz si curent.  Intrebati orice prieten/ruda/vecin de bloc ce trebuie sa faci in situatia asta si , invariabil, raspunsul va fi „sa stai la cozi!”. Si google zice acelasi lucru.

Asa ca intr-o zi de joi oarecare, dimineata la prima ora, inarmati cu doua dosare pline ochi de acte, multa rabdare, sandvichuri, apa si cate un volum din Razboi si Pace, am purces spre sediul Enel, din Piata Traian.

De fapt, nu era chiar asa dimineata, ca intai ne-am baut cafeaua, pe urma am mai avut ceva treaba prin oras, pe la notar, pe la o prajitura si un suc… si abia pe urma ne-am hotarat ca am vrea totusi sa rezolvam cu contractele in aceeasi zi. Doar cu buletinul si actul de proprietate in geanta.

Nu trageam noi mari sperante ca o sa rezolvam mare lucru, ca la 4 se cam inchide si se facuse deja ora 2. Dar daca tot eram in oras si la lucru nu mai avea rost sa merg, catre Enel sa fie!

Prima surpriza… se dadeau bonuri de ordine, in functie de problema pe care o aveai de rezolvat. A doua surpriza: erau 3 oameni si 7 birouri disponibile. Fiind eu baftoasa de felul meu, la biroul unde aveam eu treaba nu mai astepta nimeni. Soc si groaza: n-a strigat nimeni la mine ca n-am toate actele, indexul si seria contorului, ca nu stiu cat consuma frigiderul si cate becuri am in casa. E drept ca am completat vreo 5 formulare, mai mult decat am scris de mana in ultimele 6 luni, dar in 20 de minute era totul gata.

Si fiind doar 3 fara 20, ne-am incumetat sa mergem si la gaze, in Balcescu. Pana am schimbat 2 tramvaie si am ajuns la sediul Eon,mai trecusera vreo 35 de minute. Iar sediul, ia-l de unde nu-i.  Se mutase cu 3 saptamani in urma pe Eroilor colt cu Stefan cel Mare. Adica la 5 minute de mers pe jos de mai sus numitul Enel… Ce era de facut? Mai aveam doar jumate de ora de program, asa ca am renuntat la tramvaie si am sarit in taxi.

Cand am ajuns la noul sediu… stupoare! Orarul se prelungise pana la 17:30! Iarasi, bonuri de ordine, vreo 10 birouri, impartite pe categorii. De data asta, erau 2-3 oameni in fata mea, asa ca am asteptat vreo 20 de minute, uitandu-ne neincrezatori la numarul de scaune asezate langa perete pentru cei ce asteptau. Majoritatea goale. In 10 minute erau gata formalitatile si aici. Tot fara alte acte decat buletinul si actul de proprietate. Mai trebuie doar sa trec la un moment dat sa-mi iau contractul final stampilat si semnat. Cica asa sunt regulile.

Concluzia? Soc si groaza! Se poate si la noi! E posibil sa rezolvi o multime de chestii intr-o singura zi, e posibil sa ai un numar de functionari cat de cat rezonabil raportat la numarul celor ce asteapta la cozi. Si e posibil ca acestia sa fie amabili si intelegatori.

Anunțuri

Mici intamplari cu RATT

S-a intamplat ca acum 2 saptamani sa fiu implicata intr-un accident. Bine, implicata e un fel de a spune. Butonam si eu telefonul sa treaca mai repede cele 35 de minute pana la lucru, cand m-am trezit proiectata in scaunul din fata. Se oprise brusc tramvaiul. Intr-o cisterna. Goala. Care la randul ei pupase alte doua masini. Sau trei, daca e sa ma iau dupa colegii de la lucru. Mi-e si ciuda ca in emotia momentului nu mi-a trecut prin minte sa fac si eu o poza, sa am cu ce ma lauda la nepoti. Recunosc ca inafara de o sperietura de moment (m-am gandit ca a calcat tramvaiul pe cineva), n-am avut alta reactie. Din vagonul al 2-lea nu vezi mare lucru din ce se intampla in fata tramvaiului. Cand mi-am dat seama ca nu mai plecam, am coborat si abia atunci am vazut ca intrasem intr-o cisterna. Si abia atunci am realizat ca sunt foarte norocoasa! Daca cisterna aia avea ceva in ea, poate nu ma mai pregateam acum de Craciun! In fata cisternei era o domnisoara blonda cu o masina mica si in fata ei, alta masina. Si pentru ca stereotipurile functioneaza de minune, in timp ce porneam voiniceste pe jos spre lucru, am decis in mintea mea ca domnisoara era de vina, ca sigur a franat din cine stie ce motiv doar de ea stiut si cisterna n-a mai avut timp sa franeze. Cand am ajuns la lucru deja se vehicula teoria ca vatmanul e de vina, ca n-a franat la timp. Mi-am zis ca or fi avut oamenii alt unghi de observatie decat mine, mai ales daca or fi fost in primul vagon, dar sa nu vezi ditamai cisterna? Da-o incolo de treaba! Bine, pana la urma se apre ca totusi au fost probleme cu frana tramvaiului, restul doar asteptau sa faca stanga in intersectie.

Si ma intreb si eu ca tot omul… cata vreme ne mai plimbam cu vechiturile astea nenorocite? Ca uneori nimeresti cate un tramvai de ai impresia ca o sa inceapa sa piarda bucati pe drum, ca in desene, si o sa mai ajunga la capat doar platforma cu motorul si scaunele cu calatori ingroziti…

–––––-

N-as circula atata cu tramvaiul daca m-as putea baza pe autobuze. Dar nu pot. Doar dimineata. Ca dupamasa, de vreo 2 luni incoace, e un fel de acord tacit intre soferi ca din cele 7 autobuze ce ar trebui sa isi prelungeasca traseul pana la noi la firma, macar 2 pe zi sa nu vina. Pentru ca masini si lipsa de chef si proasta organizare si se retrage in depoul aflat la 500 de m de AEM de unde nu vine altul sa il inlocuiasca. In alte cuvinte, pentru ca pot. Nu inteleg cum vine chestia asta… suntem in intarziere, asa ca nu mai venim pana la capatul liniei. Ca si cand conductorul unui tren pe ruta Bucuresti-Timisoara-Arad s-ar hotara brusc sa se opreasca la Timisoara, ca a facut intarziere pe drum si oricum imediat ar trebui sa fie pe drum inapoi. Mai castiga din timp.

Nu pot sa inteleg de ce, dupa atatia ani de cand exista traseul expresului, astia care calculeaza orarele autobuzelor , nu sunt in stare sa conceapa un orar care sa fie sincronizat cu traficul. Doar se stie ca in fiecare zi lucratoare intre 5 si 6 jumate e nebunie, cozi peste cozi si inevitabile intarzieri.

Si poate nu m-as supara atat ca nu vin autobuzele alea 2, daca ar exista o posibilitate sa ne anunte si pe noi, sa nu mai stam ca prostii in ploaie si frig sa le asteptam. Cred ca cer prea mult.

–––––

Stau cu draftul de la articolul asta de vreo 2 zile. Intre timp, tentativele mele de a pleca de la lucru cu expresul au esuat, pe motiv de lipsa. A lor, nu a mea. Noroc ca nu erau multe grade sub 0.  Si tot ei se plang ca sunt persecutati pe nedrept. Saracii…

Mi se intampla destul de rar sa merg de doua ori sa vad acelasi spectacol. De fapt, o singura data. La Adam si Eva, in Sala 2 a Teatrului National Timisoara.

E adevarat ca a doua oara am fost invitata la spectacol, dar e la fel de adevarat ca daca nu mi-ar fi placut prima data, n-as fi avut nici un motiv sa accept.

Intamplarea face ca „Adam si Eva” de Liviu Rebreanu e printre cartile mele favorite, asa ca n-as fi putut rata punerea in scena pentru nimic in lume!

Si iata-ma la premiera, cu inima cat un purice, emotii cat casa si pana si degetele de la picioare le aveam incrucisate sa fie o adaptare pe placul meu!! Recunosc ca sunt putin mai conservatoare in privinta asta (cand e vorba de piese clasice, prefer oricand o adaptare in stil clasic uneia „adusa la zi” – nu mai stiu cum il chema pe regizorul ce mi-a facut praf imaginea cu Sanziana si Pepelea, dar nici nu prea conteaza), asa ca speram din tot sufletul sa nu fie prea moderna. Si aveam emotii pentru ca personajele principale erau jucate de doi actori de la Teatrul din Cluj, complet necunoscuti mie.

Sala 2 e perfecta pentru o punere in scena mai aproape de public. Se preteaza la o multime de modificari, atat cand vine vorba de decor, cat si de aranjarea spectatorilor. La premiera, am stat chiar pe randul 1, in mijlocul salii. Mai  bine de atat nu se putea! La un moment dat am avut impresia ca o sa imi scape vreun obiect de recuzita in cap, atat de aproape se intampla totul!!

Si mi-a placut!! Da, chiar mi-a placut!! N-a fost perfecta, dar a fost suficient de aproape! Un amestec minunat de viziune clasica si moderna. Tinand cont ca am citit cartea de 4 ori cel putin, ar fi fost destul de greu sa isi imagineze cineva detaliile exact in felul in care mi le-am imaginat eu cand citeam, dar a fost incredibil! O adevarata explozie de energie, o nebunie! Si fiindca eram in buricul salii, ca sa zic asa, toata actiunea se juca chiar sub nasul meu!! Intr-un mod ciudat, personajul meu favorit a fost Doamna in negru, un fel de povestitor din afara timpului, care nici macar nu apare in carte. Mi-ar fi placut sa existe timp pentru ca fiecare scena sa fie explorata mai pe indelete, dar asta ar fi insemnat sa plecam acasa dimineata 🙂 . Am plecat acasa bucuroasa si cu inima usoara, cu promisiunea interioara de a reveni cat mai curand!

N-a fost sa fie foarte curand, cred ca a trecut mai mult de jumatate de an pana am ajuns din nou la teatru si, coincidenta sau nu, tot la Adam si Eva. De data asta am avut locuri mai laterale, dar tot pe primul rand. La fel ca prima data, am tresarit si in primele secunde si cand Toma a fost impuscat, fiindca trecuse suficient timp incat sa uit unele detalii. Si fiindca de data asta am fost mult mai relaxata si fiindca stiam deja ce fac personajele principale, m-am concentrat mai mult pe personajele secundare. Nu cred ca am inteles cu adevarat pana atunci importanta personajelor secundare si cat de mult pot contribui la reusita unui spectacol. Fiecare dintre ei trecea printr-o sumedenie de rolisoare mititele, dar pe care le luau foarte in serios, de parca ei ar fi fost in centrul atentiei. Cu siguranta au fost in centrul atentiei mele! E interesant cum o simpla schimbare a locului in sala m-a facut sa observ alte detalii ale unei povesti pe care o stiam deja. Cred ca o sa mai incerc pe viitor.

Si pentru ca n-am zis nici un cuvant despre poveste, despre temele ei, presupunand ca stiti deja despre ce e vorba, inchei cu teaser-ul celor de la TNT, in speranta ca va fac curiosi.

Am nevoie de un sfat

Se da un grup de copii, de 10-11 ani. Sunt la o varsta cand sunt prea tineri ca sa inteleaga unele lucruri, iar anturajul (si exemplele din cartier) ii influenteaza foarte mult (si nu in bine). Dar au depasit varsta la care vorbele unui adult mai au greutate in ochii lor, daca nu sunt insotite de niste argumente pe care ei sa le perceapa ca fiind valide.

Cum conving copiii astia ca matematica nu e dusmanul lor?

Despre pomeni.

Azi am vazut pe strada un nene care semana cu tata.  Se mai intampla uneori.  Poate mai des in ultima vreme, dar poate e si mintea mea, tragandu-ma de maneca discret ca se apropie „aniversarea”.  Si odata cu ea, discutiile despre „ce facem anul asta cu pomana”

Groaznic. Mai ales cand anumiti membri ai familiei sunt mai… traditionalisti, sa zicem.Bine ca nu stam la tara, ca pe acolo sunt tot felul de obiceiuri ciudate.

Sa trecem peste batistele si prosoapele ce se dau la prima pomana. La bunica-mea in sat, sa nu dai un rand intreg de haine dupa primul an te arunca direct in gura lumii, dar trecem si peste asta. Dar cand ajungem la a da de pomana o oaie, o capra sau diverse piese de mobilier… si musai peste mormant… ceva imi spune ca lucrurile s-au dus puuuutin cam prea departe.

Sunt multe chestii care inca de mica mi s-au parut ciudate. Si nu ma refer la oi si dulapuri.  N-am inteles niciodata de ce unii refuza sa dea de pomana la necunoscuti. De ce e musai sa fie cunoscuti? Ca sa se duca vestea si sa nu cleveteasca lumea pe la colturi ca n-au dat nimic? O alta chestie pe care nu pot sa o inteleg e cum poti sa nu dai doi bani pe un om cat traieste, dar dupa ce moare… gata, schimbam placa, pomeni peste pomeni! Adica mort valoreaza mai mult decat viu?

Imi povestea bunica-mea zilele trecute despre un nepot de-al ei de frate care a facut o multime de datorii la prieteni si vecini, ca sa poata plati o pomana la care sa vina jumatate de sat. De ce era musai sa faca asta? Daca veneau doar oamenii de pe aceeasi strada, nu era oare suficient? Nu inteleg…

Si as mai avea cateva nedumeriri, dar e o seara prea frumoasa sa continui cu subiectul asta sinistru…

O lectie simpla

De cand au inceput lucrarile la podul Michelangelo, in fiecare dimineata fac un involuntar popas de 5-10 minute inainte de pod, in functie de cate masini asteapta inaintea expresului la semafor.  Asa ca am timp mai mult decat pana acum sa observ ce se intampla pe trotuare.

S-a intamplat ca azi sa fie ziua in care un pensionar, in loc sa certe tineretul din ziua de azi 😛 , sa ne dea tuturor o frumoasa si simpla lectie de simt civic. Ce-a facut? Ceva ridicol de simplu: a vazut o punga pe iarba de langa trotuar, a luat-o si a aruncat-o la cos.

Fara dileme existentiale, fara ezitari de genul „dar de ce sa strang eu dupa altii”, etc etc.

Va salut, domnule!

Faith in humanity restored! 🙂

O idee de milioane…

.. de zambete.

Acum ceva vreme colegul meu Daniel a inceput un mic experiment la birou. Nimic deosebit, doar ca de fiecare data cand cineva stranuta, in loc sa se multumeasca cu un simplu „Noroc” sau „Sanatate” , mai adauga un mic compliment:

„You look wonderful today!”

” Your eyes are like two arpeggios!!”

„Did you do something with your hair?”

si alte asemenea, in functie de destinatar, evident. 🙂

Personal, mi se pare o idee excelenta. Si recomand si altora sa o puna in practica. Cu siguranta o sa va surprindeti in mod placut familia, prietenii sau colegii. Nu vor lucra mai cu spor, nu vor rezolva brusc problemele, nu vor deveni genii intr-ale matematicii, dar in 99% din cazuri vor zambi 😀 .

ps: mi s-a soptit ca ideea a fost „furata” de la Seinfeld. Stiam eu de ce imi place baiatul ala!