Feeds:
Articole
Comentarii

Am nevoie de un sfat

Se da un grup de copii, de 10-11 ani. Sunt la o varsta cand sunt prea tineri ca sa inteleaga unele lucruri, iar anturajul (si exemplele din cartier) ii influenteaza foarte mult (si nu in bine). Dar au depasit varsta la care vorbele unui adult mai au greutate in ochii lor, daca nu sunt insotite de niste argumente pe care ei sa le perceapa ca fiind valide.

Cum conving copiii astia ca matematica nu e dusmanul lor?

Despre pomeni.

Azi am vazut pe strada un nene care semana cu tata.  Se mai intampla uneori.  Poate mai des in ultima vreme, dar poate e si mintea mea, tragandu-ma de maneca discret ca se apropie „aniversarea”.  Si odata cu ea, discutiile despre „ce facem anul asta cu pomana”

Groaznic. Mai ales cand anumiti membri ai familiei sunt mai… traditionalisti, sa zicem.Bine ca nu stam la tara, ca pe acolo sunt tot felul de obiceiuri ciudate.

Sa trecem peste batistele si prosoapele ce se dau la prima pomana. La bunica-mea in sat, sa nu dai un rand intreg de haine dupa primul an te arunca direct in gura lumii, dar trecem si peste asta. Dar cand ajungem la a da de pomana o oaie, o capra sau diverse piese de mobilier… si musai peste mormant… ceva imi spune ca lucrurile s-au dus puuuutin cam prea departe.

Sunt multe chestii care inca de mica mi s-au parut ciudate. Si nu ma refer la oi si dulapuri.  N-am inteles niciodata de ce unii refuza sa dea de pomana la necunoscuti. De ce e musai sa fie cunoscuti? Ca sa se duca vestea si sa nu cleveteasca lumea pe la colturi ca n-au dat nimic? O alta chestie pe care nu pot sa o inteleg e cum poti sa nu dai doi bani pe un om cat traieste, dar dupa ce moare… gata, schimbam placa, pomeni peste pomeni! Adica mort valoreaza mai mult decat viu?

Imi povestea bunica-mea zilele trecute despre un nepot de-al ei de frate care a facut o multime de datorii la prieteni si vecini, ca sa poata plati o pomana la care sa vina jumatate de sat. De ce era musai sa faca asta? Daca veneau doar oamenii de pe aceeasi strada, nu era oare suficient? Nu inteleg…

Si as mai avea cateva nedumeriri, dar e o seara prea frumoasa sa continui cu subiectul asta sinistru…

O lectie simpla

De cand au inceput lucrarile la podul Michelangelo, in fiecare dimineata fac un involuntar popas de 5-10 minute inainte de pod, in functie de cate masini asteapta inaintea expresului la semafor.  Asa ca am timp mai mult decat pana acum sa observ ce se intampla pe trotuare.

S-a intamplat ca azi sa fie ziua in care un pensionar, in loc sa certe tineretul din ziua de azi 😛 , sa ne dea tuturor o frumoasa si simpla lectie de simt civic. Ce-a facut? Ceva ridicol de simplu: a vazut o punga pe iarba de langa trotuar, a luat-o si a aruncat-o la cos.

Fara dileme existentiale, fara ezitari de genul „dar de ce sa strang eu dupa altii”, etc etc.

Va salut, domnule!

Faith in humanity restored! 🙂

O idee de milioane…

.. de zambete.

Acum ceva vreme colegul meu Daniel a inceput un mic experiment la birou. Nimic deosebit, doar ca de fiecare data cand cineva stranuta, in loc sa se multumeasca cu un simplu „Noroc” sau „Sanatate” , mai adauga un mic compliment:

„You look wonderful today!”

” Your eyes are like two arpeggios!!”

„Did you do something with your hair?”

si alte asemenea, in functie de destinatar, evident. 🙂

Personal, mi se pare o idee excelenta. Si recomand si altora sa o puna in practica. Cu siguranta o sa va surprindeti in mod placut familia, prietenii sau colegii. Nu vor lucra mai cu spor, nu vor rezolva brusc problemele, nu vor deveni genii intr-ale matematicii, dar in 99% din cazuri vor zambi 😀 .

ps: mi s-a soptit ca ideea a fost „furata” de la Seinfeld. Stiam eu de ce imi place baiatul ala!

Intai si intai trebuie sa recunosc ca eu insumi sunt o corporatista. N-am ce sa-i fac. E jobul pe care mi l-am ales…

Problema e ca in fiecare zi lucratoare trebuie sa dau nas in nas cu altii 2000 de oameni la compania unde lucrez. E drept ca n-am contact direct decat cu maxim 100, dar chiar si asa… nu-i mai suport!!

In primul si in primul rand, ma omoara bisericutele. Ce e aia „grupul fotografilor amatori” , „grupul chitaristilor incepatori”, etc etc. Auzi la ei… intalniri saptamanale in care fac schimb de experienta!

Altii sunt si mai cu mot. Au avut unii tupeul anul trecut sa renunte la sfantul weekend de distractie din TeamBuilding si sa petreaca in schimb 2 zile renovand curtea sediului local al fundatiei Pentru Voi. Unde vom ajunge cu astfel de exemple??

Unii fac donatii lunare, altii fac voluntariat. Fraierii! Da, ce , frate, eu n-am altceva de facut decat sa stau sa citesc povesti si sa fac lectii de mate cu copii, PE GRATIS?

Exista un grup dubios de yoghini care prefera sa isi cheltuiasca banii si zilele de concediu facand voluntariat in India. Si un cuplu la fel de dubios care de cateva saptamani isi pierd timpul decupand figurinele unui flanelograf, cumparat tot de ei, destinat unei scoli din Africa. Dubios de toooot, va zic!

Mai sunt si de-aia care se cred artisti, vezi Doamne!. Fac brose, isi croiesc singuri hainele, tricoteaza, picteaza hainute pentru bebelasi sau fac tot soiul de bijuterii hand-made. E adevarat ca si eu mi-am luat un set dragut de cercei si inel din fimo, dar sa fim seriosi… toata lumea stie ca doar bijuteriile din metale pretioase si hainele de firma au valoare!

Si toti aia care se lafaie in relatii fericite sau care imi inunda contul de Facebook cu poze din concedii cu copii lor zambind cu gura pana la urechi! Mi se face raaaaaaaau!!

Serios acum, cum sa-i mai suport? Cum??

–-

Update: in caz ca exista vreun dubiu, am niste colegi minunati. Imi sunt foarte, foarte dragi si ma bucur ca dupa atatia ani de cand ne cunoastem, inca ma suprind cu toate chestiile faine de care sunt capabili!

tn1_insomniaS-au scris multe recenzii despre Insomnia in cadrul campaniei Valluntar.  De ce una in plus? Simplu. Mi-a placut.

Foarte pe scurt despre subiect: intr-un viitor foarte apropiat, o zecime din populatia globului sufera de o boala ciudata si fatala, ce ii impiedica sa doarma. Ca sa isi umple timpul, insomniacii se adancesc intr-un joc online, Chasm Tide.  Singurul medicament, Dreamer, e controlat de o retea mafiota. Un politist si un ucigas platit incearca sa sa isi duca misiunile la bun sfarsit in nebunia generala, iar drumurile lor, inevitabil, se incruciseaza, cu consecinte neasteptate.

Ce m-a pus pe mine pe ganduri este cat de posibil mi se pare viitorul asta sumbru. Autorul a preluat elemente ce pot fi deja intalnite in zilele noastre si le-a amestecat cu amenintarea unei boli incurabile, dar nu improbabile. Ce-a iesit te poate tine cu sufletul la gura!

Sa luam de exemplu grupul lui Hydo, jucatori profestionisti de Chasm, al caror singur scop e sa isi aduca personajele la nivele cat mai ridicate, pentru a le vinde apoi la sume exorbitante jucatorilor lipsiti de somn. Suna cunoscut? Stiu sigur ca e o practica intalnita in lumea World of Warcraft. Un joc real, jucat de milioane de oameni si care pentru unii a devenit o a doua viata.

Iar daca ne gandim la scandalurile legate de mancarea contaminata cu tot felul de toxine sau la bacteriile ce devin tot mai imune la antibiotice, spectrul unei boli noi, contagioase si fara leac nu e deloc atat de straveziu. Iar viitorul descris in carte (putem face abstractie ca actiunea incepe in 2010), devine infricosator de posibil.

Asadar, daca va plac thrillerele ce nu au neaparat un happy end, puneti mana pe Insomnia!

Articolul face parte din campania vALLuntar, initiata de Grupul Editorial ALL in colaborare cu ROMSILVA.  Eu citesc, iar editura All planteaza copacei!

uwroVoluntariat. Un cuvant frumos, plin de emotie. Recunosc ca, desi am cochetat uneori cu ideea, comoditatea care ma caracterizeaza m-a impiedicat sa ma implic in angajamente pe termen lung. Unde mai pui ca undeva, intr-un colt al mintii, aveam impresia ca voluntariat cu adevarat faci doar daca mergi in sate uitate de lume din Africa sau ceva de genul. Asa ca m-am multumit pana acum sa donez bani spre cauzele ce mi se pareau mie a fi ok.

O singura data am iesit din tipar. Era vorba despre un proiect dragut, organizat de United Way in parteneriat cu BookBlog parca, in care se cautau voluntari pentru a citi povesti cateva weekenduri pentru copii defavorizati. Mi-a placut atat de mult ideea, incat m-am inscris in toate weekendurile in care proiectul rula in Timisoara. Asa am ajuns la sediul Societatii pentru Copii si Parinti, o fundatie despre care nici nu aveam idee ca exista la noi in oras si am intalnit niste oameni extraordinari si niste copii minunati! Si trebuie sa va spun ca unul dintre cele mai frumoase si mai satisfacatoare momente din viata mea a fost atunci cand am ajuns a doua oara acolo si cei 3 copii carora le citisem prima data m-au inconjurat si au insistat ca tot eu sa le citesc!

De United Way Romania stiam de cativa ani, fiindca de multe ori s-au strans  bani pentru ei la mine la lucru, dar nu stiam foarte multe detalii pe langa cele de pe site. Asa ca, dupa ce am cunoscut-o pe Ada Gabor, reprezentantul lor zonal, am decis sa fac totusi mai mult decat sa dau click pe butonul de donatii.

Asa am ajuns si eu si Adi sa fim voluntari in evaluarea proiectelor timisorene pe care United Way le finanteaza. Niciodata n-am crezut ca la noi in oras exista atatia oameni care isi canalizeaza fortele pentru a-i ajuta pe cei mai nefericiti decat ei (o surpriza mare a fost si sa aflu ca exista si medici care fac voluntariat!).

Planuiesc sa va povestesc datile viitoare, pe rand, despre cateva dintre asociatiile ale caror proiecte le-am evaluat, pentru ca oamenii astia sunt printre noi, de multe ori nestiuti si nevazuti, dar ei exista si merita sa fie cunoscuti!

Stiu ca multi se feresc sa doneze, de frica sa nu fie pacaliti de asociatii fantoma, care spun multe si nu fac nimic. De-aia ma bucur ca stiu ca de acum, fiecare banuti pe care il voi dona se va duce catre proiecte reale si care vor face o schimbare chiar aici, in orasul meu. Pentru ca atunci cand vrei sa ajuti, nu e nevoie sa te uiti prea departe!

Nepovestitele_trairi_Vol.2-COVER1V-am povestit deja de prima carte, care m-a facut sa rad cum de mult n-am mai ras citind. Asa ca, atunci and am aflat ca aparuse deja Cartea a II-a, am facut ce-am facut si a doua zi se odihnea deja pe noptiera de langa pat. Recunosc ca mi-a luat doua zile sa o termin, dar asta doar pentru ca era in timpul saptamanii :).

Aventurile celor trei prieteni, Berila Valahul, Pista Massy si Kremvurst von Schlitz  continua, din Tara Romaneasca, unde voinicii o cunosc pe Baba Dochia si pe fiul ei Dragobete, iar apoi au un rol insemnat in intemeierea Bucurestiului, trecand de pestritul Constantinopole si ajungand pana in fierbintele Egipt, unde pun mana pe covorul fermecat si incurca itele povestilor Seherezadei.  In paralel, la curtea lui Carol Robert de Anjou se urzesc si se zadarnicesc comploturi, iar in Insula Mare si Galbena a Brailei infloreste o frumoasa comunitate de chinezi.  Nelipsiti din poveste sunt si vechile noastre cunostinte, Flatule de Bara si Gel de Douche, dar apar si personaje noi, ca PSD-istii si PDL-istii (va las sa descoperiti voi ce sunt 😉 ).

Mi-a placut mult modul in care Adrian Voicu a introdus pe ici pe colo aluzii la alte carti din Strada Fictiunii. O mica coincidenta amuzanta: chiar in timp ce Adi citea Magazinul de Sinucideri, de Jean Teule, eu citeam despre Gel de Douche, care trecerea pe langa magazinul lui Papa Jean, vecin cu Cabalistul din Praga :D.

Plina de umor si de situatii hilare, cartea e perfecta pentru cei ce vor sa petreaca o dupamasa relaxanta si sa-si recapete voia buna dupa o zi stresanta de lucru! De altfel, eu am si inceput-o a doua oara! 😀

Articolul face parte din campania vALLuntar, initiata de Grupul Editorial ALL in colaborare cu ROMSILVA.  Lasati comentariile sa curga, sa plantam un copacel impreuna!

Pana acum vreo jumatate de an, cand am reinceput sa ma plimb cu Expresul, am avut o perioada de aprox 2 ani in care n-am urcat in nici un mijloc de transport in comun. Recunosc cu mana pe inima ca imi era lene sa ma duc si pana la bunica-mea (care sta la 15 minute de mers de mine) pe jos… Exact, imi era lene. Pentru ca e comod si simplu sa te fatai de colo colo cu masina.

Dar vine o vreme in care stai si pui in balanta plusurile si minusurile si, noi cel putin, am ajuns la concluzia ca transportul in comun e o solutie mult mai buna pentru mers/intors de la lucru. Asa ca am lasat masina acasa si am invatat orarul de la Expres. Diferenta de bani am directionat-o spre alte cele. Si am scapat si de problema cu „unde parchez??”.Traversez orasul si la dus si la intors. Si nu e asa rau. Ar fi groaznic daca ar trebui sa merg cu tramvaiul, dar sunt o norocoasa :D.

Si ma intreb de multe ori de ce fuge lumea de transportul in comun? De ce e musai sa iei masina in orice situatie? Ii inteleg perfect pe cei care vin din afara orasului sau care isi lasa copii la gradinita in drum spre lucru, chiar si pe cei care prefera sa vina cu masina in loc sa schimbe 2-3 tramvaie sau firobuze. Dar daca nu esti in situatiile astea? Sa iei masina doar pentru a evita 5 minute de mers pe jos pana in statie sau de la statie pana la lucru? Unii pur si simplu se prind cu un cordon ombilical de masina si nu pot respira daca sunt despartiti de mai mult de 100 de metri distanta!

Poate nici nu mi-as pune intrebarea, daca nu s-ar plange atata lume de locurile de parcare… Zilele astea se discuta despre noul sistem de taxare din oras si multa lume se plange ca, vezi doamne, n-ai unde parca in zona centrala. Ba ai, dar se plateste. Si noi nu vrem sa platim. Asa ca ne inghesuim care pe unde si ne plangem ca nu e loc, ca nu putem iesi la o cafea in Unirii fara sa tragem masina pana in usa barului.

Si pentru ca vorba aia „prostul daca nu-i fudul…”, zilele trecute am vazut o poza pe care un sofer o facuse propriei masini, parcata intr-o zona cu noroiul pana la brau, care se plangea ca firma e de vina ca nu-i pune la dispozitie loc de parcare si din cauza asta s-ar putea sa nu-si mai poata scoate masina seara din namol. Dar cine te-a pus nene sa te bagi in noroiul ala?? A venit CEO-ul sa-ti impinga masina acolo? Ufff!

Da, avem o problema cu locurile de parcare in oras. Dar pana (si daca) gasesc autoritatile o solutie… ce-ar fi sa ne plangem mai putin si sa cautam alternative?

Sa donam cuvinte!

„Nu stiu nimic pe lumea asta cu mai multa putere decat cuvantul. Cateodata scriu un cuvant si ma uit la el pana incepe sa straluceasca.”- Emily Dickinson.

doneaza_cuvinte

In ultimii 2000 de ani, nici o boala nu s-a vindecat doar cu cuvinte. Dar un gand bun sau o incurajare din partea celor din jur, intotdeauna au facut-o mai suportabila!

Sa donezi cuvinte nu te costa nimic! Poate o farama de suflet.

15 februarie e  Ziua Internationala de lupta impotriva cancerului la copii.

(o campanie organizata de Little People si Temerarii).