Sunt o admiratoare a biciclistilor. Ba chiar ma roade putin invidia la adresa lor, ca eu nu cred ca as avea vreodata curajul sa urc pe bicicleta si sa pedalez pana la lucru. Temerarii care infrunta zilnic traficul ca sa traverseze orasul de la un capat la altul merita toata aprecierea noastra, zic eu. Si nu doar pentru ca aleg sa traiasca sanatos sau pentru ca aleg cel mai putin poluant mijloc de transport. Ci si pentru curaj!
De-aia nu inteleg cam ce te-ar impinge pe tine, pe doua roti, cand vezi ca ai rosu, cand vezi ca vine spre tine ceva mult mai mare si pe 4 roti, sa te arunci ca prostul in trafic, pentru ca nu mai ai rabdare un minut sa se faca verde…? De ce ai face asta? De ceeeee??
–-
Circuland mult cu transportul in comun in ultimii ani, am observat o tendinta, mai ales in randul doamnelor trecuta de o anumita varsta. Scenariul e de obicei in felul urmator: doamna urca la o statie oarecare. Trece cu nonsalanta pe langa cele 2-3 locuri goale si se opreste abia in partea de vagon unde chiar nu mai exista nici un loc, gaseste pe cineva cu cel putin 30 de ani mai tanar langa care se opreste, pe care practic il blocheaza in scaun si incepe sa il priveasca cu un amestec de tristete si repros. Cei slabi de ingeri cedeaza si se ridica, oferind locul doamnei, mutandu-se la randul lor in locurile goale din partea cealalta de vagon. Pe mine una, cand se intampla o chestie de-asta, ma loveste un val de nesimtire ce n-ai vazut. Daca a trecut pe langa atatea scaune goale, din punctul meu de vedere inseamna ca nu vrea sa stea jos. Asa ca eu nu ma ridic. Oare fitze de-astea o sa fac si eu cand o sa ma apropii de pensie?
Bits of me... 